Iubitafizica a primit în dar un nou corp

 

(autorul copertei: Gabi Dumitru)

Poetry-shirt

Ca poet, e OK să ți se ia poezia la purtare, e chiar foarte plăcut să știi că poezia ajunge să stea lipită de corpul unei femei, care o poartă prin lume, nu mai insist cu această introducere, mai bine vă las să citiți poemele și să vedeți tricourile: http://poetry-shirt.blogspot.ro.

Poezia există încă dinainte de apariția poeților

Amicul Andrei Crăciun, un tînăr domn foarte talentat, cu verb iute și expresiv, a publicat în Adevărul o serie de materiale despre Chile, de aia am și simțit să îi spun, în scris, o istorioară.

Dragă Andrei, vreau să îți spun o mică povestioară despre un chilian. De fapt, e o știre pe care, ai să rîzi, am citit-o în ziarul Libertatea, pe ultima pagină, în noiembrie 2002. Am lucrat mulți ani în presa scrisă, poate prea mulți, și în tot acest timp am citit mii și mii de știri, dar nici una cu un asemenea potențial poetic. Dacă spun că este cea mai frumoasă știre din lume, aș putea cel mult să exagerez, dar nicidecum să mă înșel.

Chilianul este pictorul Roberto Matta Echaurren, și aș vrea să amîn (cîteva rînduri) știrea pentru a-ți povesti o altă întîmplare. Matta a fost în grupul suprarealist al lui André Breton, împreună cu Victor Brauner și alții, dar, după ce a avut o aventură cu soția pictorului Arshile Gorky (armean-american), Breton l-a exclus din grup. Întîmplarea a făcut ca Gorky, bolnav de cancer și părăsit de soție, să se spînzure în 1948, la 44 de ani. Breton nu l-a iertat pe Matta decît vreo cîțiva ani mai tîrziu, în 1959, cînd, în casa poetei Joyce Mansour, a avut loc un performance, intitulat „Exécution Du Testament Du Marquis De Sade“, al artistului Jean Benoît. Printre alte torturi puse în scenă, Benoît a luat un fier înroșit și și l-a aplicat pe piept. Matta, care era în public, s-a ridicat de pe scaun, s-a dus pe scenă, a luat fierul înroșit și a făcut același lucru: și-a ștanțat pieptul cu fierul înroșit. Breton a văzut scena și a fost impresionat.

Matta a murit în Italia, pe 23 noiembrie 2002 (tot într-o zi de 23 de noiembrie a murit și Urmuz), și, în această zi, ceva extraordinar s-a întîmplat în Chile, iată știrea din Libertatea:
„Un sicriu cu cadavru cu tot, căzut dintr-un vehicul implicat într-un accident, a zăcut ore întregi în mijlocul unei șosele, într-o localitate din Chile, fără ca nimeni să anunțe poliția. Trecătorii au crezut că este o operă suprarealistă în onoarea pictorului Roberto Matta Echaurren, care murise în ziua respectivă“.

Poezia există încă dinainte de apariția poeților.
Cu drag, Iulian

Matta, „Visul arhitectului“

Curs de scris

După 20 de ani de scris (dintre care primii trei au fost de alfabetizare) și vreo 8 ani de vorbit la Radio Guerrilla (dintre care vreun an și ceva am vorbit mai mult gînd), am ajuns și în situația, iată (link-ul), de a vorbi despre scris. Bine, despre scris am mai vorbit și pînă acum, doar că gratis.

Detalii, pe blogul artskul.

Melci cu domnul Philippe Grammaticopoulos!

Vai, dar eu vă admir sincer!

Vocea șefului de cabinet a avut o ezitare, o pasăre ale cărei aripi nimeresc într-un gol de aer, dar pasărea se redresează repede și șeful de cabinet își șterge stupoarea de pe cerul gurii și spune: Nutresc speranța că domnul primar general nu va avea nimic împotrivă, vă doresc o zi bună și, dacă îmi dați voie, să știți că eu vă admir sincer, îmi place ceea ce faceți și nu vă consider deloc un satanist, dimpotrivă, o zi bună încă o dată. 

Oamenii ajung să se admire unii pe alții din te miri ce, e de-ajuns să îți apară numele într-un anunț de mică publicitate, Cutare Cutărescu, vînd motoretă an fabricație 1974, stare bună de funcționare, plus piese de schimb originale, că imediat se găsește cineva care să te admire sincer și să nu te considere deloc un vînzător de motorete în stare bună de funcționare, dimpotrivă.  (din Oase migratoare)

Licitație pentru Tudor Jalbă-Șoimaru

[Update: Ambele piese au fost adjudecate, și bravo lor!]

Ar fi minunat dacă binele și-ar face datoria. Pentru ca asta să se întîmple, binele trebuie însă ajutat, oamenii trebuie să colaboreze cu binele, să îi dea o mînă de ajutor, fiindcă nici binele ăsta nu poate face totul de unul singur.

Povestea lui Tudor, un băiețel de 3 ani, poate fi citită aici. Nu este o poveste veselă, dar colaboratorii binelui o pot ameliora. Dacă pot fi unul dintre acești colaboratori, cu atît mai bine.

La licitația pentru Tudor contribui cu două piese de mobilier poetic, să le zic așa.

1) Un exemplar din Înainte / după – 52 de apariții trans-vizuale generate de hazard (ICARE, 2003), un joc suprarealist vizual făcut de Dan Stanciu, Gheorghe Rasovszky, Sasha Vlad și subsemnatul. Dați-mi voie să vă spun că această carte e deja o raritate. Ar fi fost o raritate și dacă exemplarul pe care îl ofer la licitație nu ar fi fost numerotat (nr. 79) și nu ar fi fost semnat de toți cei patru autori. Prețul: 70 de lei.

2) Un colaj original de Herta Müller, cu o dedicație pentru mine pe verso. Povestea e în felul următor: colajul ăsta a ajuns la mine prin 2001-2002, cînd lucram la volumul colectiv Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum (2002), pe care l-am inițiat & coordonat. Era contribuția Hertei Müller la această carte, i-l trimisese doamnei Lygia Naum, iar doamna Naum mi l-a dat mie (să îl scanez și să îl pun în carte). Colajul a apărut în volum reprodus ca atare, dar și în română, în traducerea Norei Iuga. Doamna Lygia Naum a fost foarte bucuroasă de apariția acestei cărți colective – colajul mi l-a făcut cadou. 

În vara lui 2008 m-am cunoscut cu Herta, am stat de vorbă cu ea, am povestit mult despre Lygia și Gellu Naum, și mi-a scris cîteva rînduri pe spatele colajului. Cum dar din dar se face rai, ofer acest colaj din toată inima.

Din cîte știu de la Ernest Wichner, colajele Hertei se vînd chiar și cu 1000 de euro bucata, așa că mă gîndesc că, pentru România, 300 de euro ar fi un preț corect. 

Una dintre cele mai bune cărți scrise

de un autor român pe care le-am citit în ultima vreme este cartea lui Cosmin Perța, Teofil și Cîinele de Lemn (Herg Benet, 2012). Dacă nu ați citit-o încă, ar cam fi cazul, ca să nu ajungeți în dificultate în vreo conversație cu coledzii voștri, intelectualii. Acum, serios: cartea nu este pentru intelectuali, așa cum nici poezia, în general, nu este pentru intelectuali. Este pentru oameni care dețin misteriosul organ intern de receptare a poeziei. 

Altfel, mă bucur că mi-am resuscitat blogul prin intermediul acestei teofilii spontane. 

O carte superbă: Animalariul universal al Profesorului Revillod

În română, a apărut de curînd la Editura Baroque Books & Arts.

Bruce Lee, colegul meu de spital

Eram elev de gimnaziu și distracția aceea costa 50 de lei pentru o noapte întreagă. Trebuia să ai o recomandare din partea cuiva de încredere pentru a fi acceptat la festin. Ne strîngeam vreo 10-15 persoane într-o cameră, așezîndu-ne pe scaune… – continuarea pe thechronicle.ro.

Miles Davis în camera de lucru a lui Gellu Naum

Somnul de sub limbă

Și întunericul acesta cu cîtă nonșalantă exactitate vine el
și ne convinge să intrăm în starea aceea în care începem să vorbim

Mă temeam mult de somnul care mi se instala confortabil sub limbă
era așa o lumină în gura mea nici măcar nu aveam dinți de aur
și somnul venea și atunci limba aceea paternă se trezea deodată
inundată de lumină și începea să spună

Și acesta era momentul de care mă temeam cel mai mult
se spuneau niște adevăruri pe care nici nu voiam să le aud

În apărarea lui Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu se face vinovat de faptul că, de vreo cîțiva ani încoace, este în cărți pentru Premiul Nobel. Se face vinovat mai ales de succesul pe care îl are în străinătate, dar nici succesul pe care îl are în România nu este neglijabil. Toamna se numără bojocii, din ce în ce mai mulți și mai virulenți, care scuipă înspre Mircea Cărtărescu. Nici nu mai contează că nu Traian Băsescu i-a scris Levantul, nu H.-R. Patapievici i-a scris Nostalgia, nu consumatorii de gumă de mestecat Orbit i-au scris trilogia Orbitor. Mircea și-a scris singur aceste cărți, unele chiar cu mult înainte de înființarea Institutului Cultural Român, despre care s-a spus recent că a cheltuit 4.086.887.500 de lei pentru imaginea lui Cărtărescu. Suma pare aiuritoare: 4 miliarde și ceva de lei!? Or fi noi sau vechi? Dar, dacă tot sînt vechi, de ce nu a fost trecută suma în lei noi? Ca să impresioneze prostimea vag alfabetizată, care nu le are cu literele, dar stă bine la cifre. Popor de încifrați! N-am să insist în privința acestei sume (de aproximativ 100.000 de euro, care, împărțită pe cîțiva ani, nici măcar nu e mare pentru a promova un mare scriitor), am să spun doar că Mircea Cărtărescu nu ar fi fost un scriitor mai puțin mare fără sprijinul ICR, și nici nu e sigur că ar fi fost mult mai puțin tradus decît este. Pînă la urmă, autorii români sînt publicați în străinătate de către edituri, nu de către ICR. Nu ICR-ul le propune editurilor străine pe cutare și cutare autor, ci editurile străine îi propun ICR-ului să sprijine traducerea autorilor de care sînt ele interesate. În aceste condiții, pe cine să fi sprijinit ICR-ul lui Patapievici? Pe inventatorul caloriferului? Pe descoperitorul apei calde? Pe fetițele de doi-trei ani care știu Luceafărul pe de rost? Și-apoi, Cărtărescu nici nu a fost singurul scriitor român promovat de ICR. O grămadă de scriitori, încă mult mai tineri decît Mircea și, spre deosebire de el, mai degrabă cvasi-necunoscuți, au beneficiat de programele ICR. (Și eu, în calitate de anonim notoriu, am participat la „jaful“ asupra ICR: am fost tradus și publicat în Germania, am avut lecturi publice, am subminat și eu cum am putut bugetul sfînt al Institutului Cultural Român.)

Mircea Cărtărescu și-ar fi atras oricum asupra sa acest val de invectivitate neaoșă, nici nu era nevoie să fie de o anumită parte a baricadei politice, nici nu ar fi fost nevoie să fi beneficiat – altfel, absolut legitim – de sprijinul financiar al ICR. Oamenii care ies din rînd, care își permit să se îndepărteze prea mult de locul geometric al mediocrității, care nu mai țin pasul cu mica înțelegere, care măresc pasul înspre ei înșiși, care se apropie vertiginos de visul lor – aceștia deranjează doar pentru că există. Cum își permite Cărtărescu să se afle pe lista nobelizabililor, alături de Murakami, Roth, Pynchon, Eco, Oz și tot neamul lor?! Ce să caute un român printre aceste nume străine? Însă talentul și imaginația nu au granițe, nu au naționalitate, nu au cetățenie, ele transcend granițele diurne ale spațiului mioritic, ale spațiului schengen, ale spațiului; ele funcționează după alte criterii. Niciodată n-o să aflăm de la Antena 3 cum funcționează talentul și imaginația.

Și mai e un lucru pe care vreau să îl spun: cînd citești o carte, o citești pentru că îți place (asta în cazul în care nu cumva ești masochist sau critic literar); așadar, citești cartea aceea pentru ea însăși, nu pentru autor; autorul oricum lipsește, ceea ce ții tu în brațe e cartea, nu autorul; dacă îmi place poezia lui Pablo Neruda, nu înseamnă că sînt comunist; dacă îmi plac cărțile lui Saramago, nu înseamnă că sînt ateu; dacă îmi plac Nostalgia sau Levantul sau Totul sau Nimic, nu înseamnă că sînt băsist, contrabasist sau onirintolog.


P.S.: Recomand călduros textele de solidarizare cu Mircea scrise de Radu Pavel Gheo și Radu Vancu.

Doină

Mao Mamma Tao Tatami Origami
Nihao Mao Hello Mickey Mouse
Welcome To The White House
Welcome To The White Chaos
Nihao Mickey Mao
Hello Kitty Hello New York City
Bonsoir Jesus Christ Superstar
Hola Buddha Abu Dhabi Habibi Rabi
Yalla Habibi Hammurabi
Guten Tag Gilgamesh Bangladesh
Panda Fanta Panta Rhei
Enola Gay Ouden Menei

Joi, la Bastilia