Aşadar, vinerea trecută, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, trupa The Tiger Lillies a susţinut două concerte: unul de la ora 19.00, celălalt, de la ora 21.00. Am fost la primul, şi foarte bine am făcut. Concertele de muzică la care rîzi în hohote nu sînt pe toate drumurile. Aşa cum ziceam şi în avancronica la acest concert, ceea ce cîntă The Tiger Lillies nu seamănă cu nimic. Îi poţi spune dark cabaret sau cabaret punk, dar cabaret punk – se poate spune – cîntă şi Nina Hagen, or ceea ce cîntă The Tiger Lillies este foarte diferit de Nina Hagen. Oricum, nu etichetele sînt importante. Important este ceea ce s-a auzit şi s-a văzut pe scena de la Metropolis. Martyn Jacques (vocalist, acordeonist, pianist şi chitarist) nu cîntă în concerte decît cu faţa pictată. Aşa a cîntat şi la Bucureşti. Bateristul Adrian Huge, despre care s-a spus că ar fi un fel de James Joyce la tobe, este responsabil cu majoritatea clovneriilor care se practică în concertele The Tiger Lillies. Contrabasistul Adrian Stout pare un sobru pe lîngă ceilalţi doi, deşi, credeţi-mă, pe cuvînt, nu este deloc o dovadă de sobrietate să cînţi la fierăstrău. Da, aţi citit bine: Stout a cîntat la fierăstrău, trecînd peste lama acestuia arcuşul contrabasului. Fierăstrăul a sunat impecabil, la fel şi termenvoxul, un instrument protoelectronic, la care a cîntat acelaşi Stout. Concertul a început liniştit, dar liniştea n-a fost decît o introducere într-un haos bine organizat. Gin, una dintre piesele vii şi antrenante ale formaţiei, a fost cîntată în prima parte. Martyn Jacques a performat cînd la acordeon, cînd la chitară, cînd la pian. Hohotele de rîs din sală s-au auzit din ce în ce mai viguros pe măsură ce bateristul Huge îşi intra în rolul de semi-dadaist dark-cabaretist (scuze!). Avea la îndemînă, la poalele tobelor, o întreagă colecţie de obiecte subversive, ca să nu mai zic, deşi zic, că pe partea exterioară a tobei mari era lipit un pui! Huge a scos, la un moment dat, o păpuşă. Mai întîi, a strîns-o la piept. Apoi, a izbit cu ea în tobe. O păpuşă care se dă cu capul de toate tobele este un spectacol nerecomandat minorilor sau angajaţilor de la Autoritatea pentru Protecţia Copiilor. Huge a mai lovit tobele şi cu nişte bombonele pe care le scuipa din gură, însă apogeul delirului a venit atunci cînd s-a înarmat cu două ciocane pneumatice din plastic, cu care a dărîmat tobele, toate tobele, culcîndu-le la podea. I s-a adus sub nas şi un rastel cu diverse cratiţe şi tigăi, pe care le-a bătut puţin, semn că bucătăria poate fi oricînd transformată într-o filarmonică percutantă. Acelaşi Huge a renunţat pentru cîteva secunde la pălărie, şi-a frecat niţel chelia ca şi cum ai şlefui un diamant numai piele şi os, şi – minune! – din viscerele cheliei a răsărit o frumoasă perucă.
Pe la jumătatea show-ului, Martyn Jacques a invitat publicul să spună ce piese ar dori să (mai) cînte, lumea a început să zică ba una, ba alta, eu am cerut, de la balcon, Beat me (ba chiar am strigat: Beat me till I die, cum sună un vers al acestui cîntec) şi, n-o să-mi vină să mă credeţi, Beat me a fost melodia cu care s-a încheiat concertul. Un concert extraordinar (organizat de Teatrul de Operetă „Ion Dacian“, în cadrul Festivalului „Viaţa e frumoasă“), pe care îmi pare foarte rău că l-aţi ratat, dacă l-aţi ratat.
(Regret că mi-am lăsat camera foto acasă, pozele astea semi-nasoale sînt opera telefonului mobil.)
Peste mări şi ţări, un tînăr cioban spaniol, care nu îi era nimănui geamăn, călătorea în Egipt, în căutarea unei comori. 
